“Cândva, prin locurile unde astazi se afla cele doua sate: Ciocârlia de Sus si Ciocârlia de Jos, n-ar fi existat asezari omenesti, ci terenuri cu iarba grasa si frageda cum nu se mai gaseau altele in tot tinutul dintre Dunare si Marea Neagra. În aceste locuri, veneau toamna ciobanii cu turmele lor de la munte pentru iernat si se spune ca tot aici era o ciobanita nespus de frumoasa careia i se dusese vestea. Cât era ziua de lunga ea isi purta oile la pasunat. Când gasea un loc cu iarba buna pentru oitele sale, se aseza la umbra unui salcâm batrân unde canta si torcea atât de frumos, încât mai toate pasarile cerului se apropiau sa asculte. Într-una din zile, în timp ce se plimba pe câmp, un bei auzi minunatul ei glas. El s-a îndreptat spre salcâm si, vazând cât era de frumoasa fecioara, pe loc i-a cazut draga si a cerut-o de sotie. Atrasa de caldura glasului, dar si de înfatisarea voinicului, fata a acceptat propunerea si l-a urmat la palat, iar turma sa a daruit-o unui batrân nevoias de la curtea beiului. Au trecut ani si sotia i-a daruit doua fete care au mostenit frumusetea de netagaduit a parintilor, dar mai ales glasul cristalin al mamei. De mici, fetele colindau câmpurile si dumbravile, adunând florile si imitând glasurile pasarelelor. Într-o seara, ele se aflau în veranda casei si se întreceau in trilurile ciocârliei. Mai toti supusii beiului s-au apropiat si, ascultându-le fermecati, ei au zis în cor: “Buyuk-Bulbul si Kiuciuk-Bulbul” ( Ciocârlia Mare si Ciocârlia Mica). Când le-a venit vremea de maritat, cea mare s-a casatorit cu un fecior din sat, iar pe cea mica a furat-o un voinic dintr-un sat apropiat. Mult timp cele doua sate unde traiau fetele s-au numit Buyuk-Bulbul si Kiuciuk-Bulbul, asa cum le spuneau localnicii fetelor. Cu trecerea anilor, romanii, folosind graiul autohton, le-au numit: CIOCÎRLIA DE SUS si CIOCÎRLIA DE JOS.”